Sunt un vesnic anotimp

Dialog cu timpul.Banca de lemn rupta.Intuneric.
Nu pot sa stau drept.Pe orice drum,o frunza ma intampina cu un accent parca putred.Ori pe unde merg,toamna imi loveste pieptul cu un vant razbunator ce cauta doar rani sa deschida.Parca ar complota impotriva mea si totusi nu simt nimic.E doar un pas inainatea altuia,doar o raceala in suflete,insa ceva imi miroase a sfant..O fi de la ploi,se lasa marunte si se convertesc in proscrisi.Aceleasi cai le`am mai cautat candva.Voiam sa stiu de unde vin dar nu mai mult decat unde se duc.Se sting de fiecare data cand sa le ating."Niciodata toamna nu fu mai frumoasa!". Niciodata toamna n`a placut mai mult sufletului meu muribund.Mi`a fost asternut, gand, povata, mi`a fost inocenta pierduta.
Pasii mei singuratici ratacesc goi printre gene plumburii si printre frunzele parca rascolite cu intentie de vantul nebun si gelos.
Afara`i toamna si tu intr`un ceas te gandesti la viata intreaga pierzandu`ti timpul tau cu dulci nimicuri..Se lasa tarziu,se lasa mai greu ca de obicei.Toamna e acceasi,un amor stins si palid,tu esti altul,prea increzator si plin de framantari..dar eu,eu nu sunt decat cea care iubeste sa auda frunzele fosnind de dor de toamna!